Partea2:
Taceau amandoi. Intotdeauna vorbisera putin. Dialogul lor se poticnea dupa catvea fraze. 
„Arati foarte bine”, spuse el intr-un tarziu. Cuvintele ii ramaneau in gat.
„Multumesc, nici tu nu te-ai schimbat prea tare”. Era adevarat. Se imbraca la fel, se comporta la fel, vorbea la fel ca atunci cand se cunoscusera. La fel ca atunci, traia de pe o luna pe alta, de pe un an pe altul, dintr-o locuinta inchiriata intr-alta, dintr-o femeie draguta si intelectuala in alta.
Suflete calde, minti imbibate de informatie si coate usor inasprite de la atata citit in biblioteca, cucerite de inteligenta lui, de stiinta lui, de atitudinea lui de nu – „fuck the system”, de apartenenta la elita neintelesilor. De atitudinea lui de mascul alfa. De felul in care le rascolea si le dadea lumea peste cap. De faptul ca avea nevoie de ele.”Eu te inteleg, eu sunt aici. Nu mai este nevoie sa fugi de tine. Lasa bautura, las-o!” . Ochii lor inlacrimati, sticla sfaramata de perete, urletele vecinilor, privirea lui scarbita. Scarbita de el si de ele, minunate, superbe, si totusi limitate. Laşe – toate, dar toate, vroiau stabilitate, vroiau copii, vroiau doar in pozitia misionarului, vroiau sa-l schimbe, sa-l ajute sa devina responsabil. Sa-i puna unifroma. Sa-l castreze. Si sperau sa reuseasca. Pana in ziua in care el pleca. Isi schimba garsoniera, isi schimba numarul de telefon, devenea de negasit.